Patrimoniul fără stăpân

Text de prezentare a autorului

Numele meu este Szigeti Vajk István, m-am născut la data de 12. decembrie 1989 în Miercurea Ciuc. Mi-am început studiile școlare la Școala Generală „Ady Endre” în septembrie 1996. Încă din școala generală am realizat că artele mă interesează foarte mult. Din acest motiv, după ce am terminat studiile școlii generale, în 2004 m-am înscris la clasa de arhitectură a Liceului de Artă „Nagy István”. Acolo, pe lângă specializarea de arhitectură, am întâlnit cu mai multe domenii artistice, pe care le-am și practicat. În sfârșit am început să mă ocup mai serios de grafică și fotografie, la început fiind autodidact. La începutul relației mele cu fotografia, am făcut fotografii doar pentru a mă distra, apoi am participat la diverse concursuri, să dezvolt și să prezint în continuare propria mea lume în fotografii. La început aceste concursuri au fost competiții locale, neavând juriu profesional. Apoi am fost atent ca competițiile la care mă înscriu să aibă juriu profesional, și astfel am primit feedback important. După ce am terminat studiile școlare, am fost admis la Facultatea de Arhitectură a Universității Spiru Haret din București. Am avut mai puțin timp pentru a practica fotografia în cursul anilor universitari, dar am încercat să compensez acest timp în vacanțele de vară. Astfel am făcut legătură între arhitectură și fotografie de multe ori, și am făcut multe experimente cu acestea. În acești ani a fost pornită programa de conservarea patrimoniului lansat de către Consiliul Județean Harghita, în cadrul căreia au fost pornite mai multe concursuri de fotografie, în special despre conservarea valorilor arhitecturale. Am participat la mai multe concursuri în cadrul programei, și am obținut mai multe premii speciale. Atunci a început să se formeze propria mea perspectivă în fotografie, punând accent pe relația între om și mediul său în mediul construit, precum și în mediul naturii. După obținerea diplomei de arhitect în București, în 2014 m-am mutat acasă în Miercurea Ciuc și aici am încercat să-mi găsesc de lucru. Între timp a fost anunțat un nou concurs cu titlul „Csűrök funkcióváltása” (Schimbarea de funcție a hambarelor), în cadrul căreia am obținut premiul întâi. Premiul a fost participarea la un curs de fotografie organizat de Centrul Cultural Județean Harghita. Cei care au făcut cursul primeau o diplomă recunoscută de către Ministerul Educației din România. Școala de fotografie a fost condusă de Ádám Gyula, fotograful premiat cu premiul Pro Urbe. În 2006 el a primit premiul întâi la Expoziția Internațională de Artă Fotografică Maghiară (Nemzetközi Magyar Fotóművészeti Kiállítás), fiind recunoscut ca și cel mai mare fotograf etnografic din Transilvania. Examenul final a fost ținut în martie 2015. Pe lângă diplomă, relația de prietenie cu Ádám Gyula a fost cel mai mare merit a acestei școli, și sunt foarte bucuros că am lucrat de mai multe ori împreună cu el. Între februarie și iulie 2015 am lucrat ca fotograful asistent al ziarului „Csíki Hírlap”, împreună cu fotograful Veress Nándor, care în 2016 a câștigat premiul Brassai a Uniunii Jurnaliștilor Maghiari din România. Deoarece între timp mi-am găsit loc de muncă în domeniul arhitecturii la Larix Studio din Gheorgheni, am lucrat doar jumătate de an la „Csíki Hírlap”. În privința activității mele ca fotograf, ultimii cinci ani (2015‒2020) au fost cei mai intenși și cei mai de succes. Cu fotografiile mele, încerc să capturez și să prezint povestea oamenilor, fiind atent și la mediul în care trăiesc, pe care îl definesc și care îi definește pe ei. Acestea sunt profesiile – fotografia și arhitectura – cu care vreau să mă ocup și în viitor, căutând metode tot mai noi pentru a face legătură între frumusețea lor.Proiectul „Patrimoniu fără stăpân” Unul dintre cel mai valoroși patrimonii construit în România a rămas fără stăpân pentru că sașii au părăsit țara. Emigrația a atins însă cote cu adevărat înalte după al doilea război mondial, devenind o adevărată afacere a regimului Ceaușescu, care primea bani din partea Germaniei pentru a le permite sașilor să plece. Paradoxal, însă, plecarea în masă s-a petrecut după 1989 când ministrul de externe al Germaniei, Hans Dietrich Genscher, i-a invitat pe toți germanii de dincolo de graniță să se întoarcă „acasă” după reunificarea țării. Se estimează că la ora actuală mai trăiesc în regiunea sașilor circa 14.000 de sașii, adică doar 10% din numărul lor inițial. Plecarea lor are consecințe dramatice asupra patrimoniului construit de ei. Multe case şi, mai ales, biserici au fost abandonate. Ca urmare a început un proces accentuat de degradare a clădirilor: infiltrații de la apa de ploaie, geamuri sparte prin care intră animalele, clădiri vandalizate, etc. Se estimează că mai bine de jumătate dintre bisericile săsești – care sunt proprietatea Bisericii Evanghelice – sunt într-un stadiu mai mult sau mai puțin avansat de deteriorare. Nu este vorba doar despre patrimoniul construit, ci despre cultura si obiceiurile sașilor. Din păcate dacă nu avem responsabilitatea de a conserva patrimoniul construit și păstrarea respectiv protejare tradiția și obiceiurile acestei comunități minoritare atunci țara noastră va pierde o valoare naționala neprețuită. Aceste imagini reprezintă situația actuală a satelor izolate în zona Mediaș, județul Sibiu satul Șmig, satul Cincu la județul Brașov, satul Ațel, jud. Sibiu.